Abd er-Rahman I

Abd ar-Rahman I عبد الرحمن الأول
Statuia de bronz a lui Abd ar-Rahman I în piața San Cristobal din Almuñécar în Spania, sculptată în1984 e Miguel Moreno
Date personale
Nume la naștere	عَبدُ اَلرَّحْمَن بنُ مُعاوِيَة بنُ هِشام بنُ عَبدِ اَلمَلِك بنُ مُروان بنُ اَلحَكَم بنُ اَلعاصْ اَلأُمَويّ اَلقُرَشِيّ
Născut	731 d.Hr. Damasc, Califatul Omeiad
Decedat	30 septembrie 788 d.Hr. (57 de ani) Córdoba, Andaluzia, Spania
Înmormântat	Alcázar Califal de Córdoba[*][[Alcázar Califal de Córdoba (medieval fortress built from the 8th century, destroyed in the 13th century, replaced in the 14th century)|​]]
Părinți	Mu'awiyah ibn Hisham[*]​
Familie	Omeiazii din Cordoba[*]​
Frați și surori	Aban ibn Mu'awiya ibn Hisham[*]​
Copii	Hisham I al Cordobei[*]​ Sulayman ibn Abd al-Rahman al-Dakhil[*][[Sulayman ibn Abd al-Rahman al-Dakhil |​]] Ubayd Allah Abu Marwan[*]​
Religie	islam sunnit
Ocupație	politician emir conducător militar om de știință guvernator

Abd ar-Rahman I (în limba arabă:عبد الرحمن الأول Abd al Rahman al-Awal sau عبد الرحمن إبن معاوية Abd-al Rahman ben Muawiya ben Hisham, (7 martie) 731- 30 septembrie 788) a fost un emir arab originar din Siria, fondatorul emiratului de Cordoba din Spania (în arabă - „Al-Andalus”) și al stăpânirii Omeiazilor în Peninsula Iberică, rivală cu califii Abbasizi, care în anul 750 i-au înlăturat familia de la putere în Orientul Apropiat. A domnit între 756-788. Dinastia creată de el în Spania arabă a dăinut trei sute de ani și a culminat cu înființarea în 969 a Califatului Cordobei, de către un urmaș al său, Abd er-Rahman al III-lea. A fost cunoscut sub poreclele Abd er-Rahman Al-Dakhil (لداخل - Imigrantul) sau Saqr Quraish („Șoimul din Quraish”). I s-a adăugat înaintea numelui și atributul (kunya) Abu al-Muzaffer أبو المظفر (Victoriosul).

Biografie

Împrejurări istorice și copilărie

Abd al-Rahman s-a născut în Siria (Bilad al-Sham), inima Califatului Omeyyad în apropiere de Palmira și Damasc, după istoricul Ibn Hayyan în localitatea Al Ulya, după alte surse, la Dayr Hanna sau Dair Hasina , ca fiu al prințului (emir) omeiad arab Muawiya ibn Hisham și, conform unor surse andaluze ulterioare, al unei femei berbere pe nume Rah (راح) sau Radakh (رداح) care era, poate, o concubină din tribul Nefzaoua. Identitatea mamei sale nu este atestată în surse contemporane din secolul al VIII-lea și apare doar la istorici mai târziu, cum ar fi Ibn Hayyan (d. 1076) și Ibn Idhari (d. 1310).

La șase ani Abd al Rahman a devenit orfan de tată în urma unui accident de călărie, și a fost dat in grija bunicului său, califul Hisham ibn Abd al-Malik, al zecelea calif omeiad, care a murit la rândul său, când copilul a avut 12 ani.

Fuga din Siria

Când următorul calid omeyad Marwan al II-lea a fost învins și ucis în 750 în Egipt, puterea la Damasc a fost luată de familia abasidă. Tânărul Abd ar- Rahman avea atunci mai puțin de douăzeci de ani. Noul guvernator al Damascului Abd Allah ibn Ali, unchiul primului calif abbasid Abu Abbas „Al Saffah” (Sângerosul), temându-se că omeiazii încă ar putea amenința noua stăpânire, a invitat rivalii omeiazi în așezarea Abu Futrus (Antipatros), pe râul Nahr Abu Futrus, probabil Al Auja (Yarkon) în Palestina, la un ospăț de reonciliere, la data de 25 iulie 750, unde i-a masacrat pe toți. Singurii supraviețuitori ai masacrului au fost Abd al-Rahman, fratele său Yahya, fiul său în vârstă de patru ani, Sulayman, surorile sale și doi oameni de încredere Badr, sclav grec, eliberat și convertit la islam, precum și Sālim Abū Shujā. Ei au izbutit sa se ascundă și au fugit, apoi, într-un sat beduin din nordul Siriei, unde au fost urmăriți de soldații abbasizi. Urmăriți de dușmani, au ajuns la râul Eufrat. Abd al-Rahman și Badr, au traversat înot spre celălalt mal, dar Yahya nu a putut și s-a predat urmăritorilor care îi promiseseră viața, dar a fost decapitat. După ce au fost martori la uciderea lui Yahya, cei doi fugari au fugit în Palestina, Sinai, Egipt, unde au găsit azil cele două surori ale tânărului emir, și apoi în Africa de Nord, într-un periplu care a durat peste cinci ani.După unele izvoare, Badr l-a însoțit pe emir la o dată mai târzie De-a lungul drumului, calea a fost plină de pericole, deoarece abbasizii au trimis călăreți și agenți pentru a încerca să-l găsească pe prințul omeiad și să-l ucidă. Copilul său, Suleiman, care a rămas în est, a supraviețuit și după mai mulți ani, s-a reunit cu tatăl său.

Drumul spre vest

Portret imaginar al lui Abd al-Rahman, c.1850,folosit ca ilustrație în Cronica General de Espana (1865-1871) de Cayetano Rosell

După ce au scăpat cu greu cu viață, Abd al-Rahman și Badr au continuat să călătorească spre sud prin Palestina, și apoi, în Egipt. Abd al-Rahman a trebuit să păstreze un profil discret în timpul călătoriei. Se poate presupune că intenționa să meargă cel puțin până în nord-vestul Africii (Maghreb), țara mamei sale, care fusese parțial cucerită de predecesorii săi omeiazi. Călătoria prin nordul Africii avea să se dovedească periculoasă. După ce a zăbovit cinci ani în Barqa (Cyrenaica) Abd ar Rahman și suita lui au ajuns în Ifriqiya (Tunisia de astăzi) și capitala ei, Kairouan. În acea vreme, guvernatorul semi-autonom al Ifriqiyei era Abd al-Rahman ibn Habib al-Fihri ,un fost vasal al omeiazilor. Era membru al unei familii ilustre - Fihri, și aspira să devină suveran.La început, el a căutat o înțelegere cu Abbasizii, dar când aceștia i-au refuzat termenii și i-au cerut supunerea, Ibn Habib s-a despărțit de ei și a invitat pe supraviețuitorii dinastiei omeyade să se refugieze în teritoriile de sub controlul său. Abd ar-Rahman a fost doar unul dintre membrii familiei omeyade care au ajuns în Ifriqiya în acea perioadă. Însă Ibn Habib s-a răzgândit curând. El s-a temut că prezența unor exilați omeiazi proeminenți în Ifriqiya, ar putea deveni un focar al intrigilor nobililor locali împotriva puterii sale.În jurul anului 755,crezând că a descoperit comploturi care îi implicau pe unii dintre exilații omeiazi de viță din Kairouan, Ibn Habib s-a întors împotriva lor.La acea vreme, Abd al-Rahman și Badr se aflau ascunși la Bara, în tabăra șefului berber Abū Qurra Wānsūs al-Barbarī din tribul Banu Ifran, care era o parte a confederației berbere Zenata. Ibn Habib a trimis spioni să-l caute pe prințul omeiad. Când soldații lui Ibn Habib au intrat în tabără, soția șefului berber, l-a ascuns pe Abd al-Rahman sub lucrurile ei personale pentru a-l ajuta să treacă neobservat. După ce au plecat, Abd al-Rahman și Badr au luat-o imediat spre vest. Ei au ajuns în regiunea Tahert (astăzi Tiaret) a tribului Miknasa și la tribul mamei sale Nafza. În mijlocul primejdiilor Abd al-Rahman și-a menținut moralul datorită credinței sale într-una dintre profețiile unchiului tatălui său, Maslama ben Abd al Malik, conform căreia acest tânăr va restaura în vest puterea familiei Omeiazilor.

În 755, Abd al-Rahman și Badr au ajuns în Marocul de astăzi, lângă Ceuta. Următorul lor pas avea să fie traversarea mării spre al-Andalus, unde Abd al-Rahman nu putea fi sigur dacă va fi sau nu binevenit. În urma Răscoalei Berbere din anii 740, provincia se afla în criză, comunitatea musulmană fiind sfâșiată de disensiuni tribale în rândul arabilor (conflictul dintre nordici - Qays (qaisiți) și sudici - Yamani („yemeniți”), numiți așa după regiunile de baștină ale strămoșilor lor în Arabia), precum și de tensiuni între arabi și berberi.În acel moment, conducătorul nominal al al-Andalusului, emirul Yusuf ibn Abd al-Rahman al-Fihri - un alt membru al familiei Fihri și un favorit al coloniștilor arabi veterani (baladiyun - cei dintâi veniți in Andalus), majoritatea de origine sud-arabă sau „yemenită” - era implicat într-o competiție cu vizirul (și ginerele) său, al-Sumayl ibn Hatim al-Kilabi, conducătorul „sirienilor” - shamiyun, proveniți din jundurile sau zonele militare ale Siriei, și care reprezentau majoritatea triburilor qayside din nordul Arabiei - care sosiseră în Andalus abia în 742.

Dirham din timpul emirului Abd al-Rahman I (anii 786-787)

Printre jundurile siriene se aflau contingente formate din vechi clienți ai omeiazilor, numărând probabil 500 de oameni iar Abd ar-Rahman a crezut că ar putea miza pe vechile loialități pentru a-i convinge să-l primească. Badr a fost trimis peste strâmtoare pentru a stabili contactul. El a reușit să atragă de partea sa trei comandanți sirieni: Ubayd Allah ibn Uthman și Abd Allah ibn Khalid — ambii originari din Damasc — și pe Yusuf ibn Bukht din Qinnasrin..Cei trei au apelat la comandantul suprem al forțelor siriene, al-Sumayl (aflat pe atunci la Zaragoza), pentru a obține consimțământul acestuia, însă al-Sumayl a refuzat, temându-se că Abd al-Rahman ar putea încerca să preia puterea și să devină emir.Ca urmare, Badr și clienții omeiazilor au început să sondeze terenul în rândul rivalilor lor, comandanții yemeniți. Deși „yemeniții” nu le erau aliați naturali (omeiazii fiind înrudiți cu triburile Qays), ei s-au arătat interesați. Emirul Yusuf al-Fihri se dovedise incapabil să-l țină în frâu pe puternicul sau ginere, al-Sumayl, iar mai multe căpetenii „yemenite” considerau că perspectivele lor de viitor erau sumbre — fie sub dominația familiei Fihri, fie sub cea a sirienilor — și că ar fi avut șanse mai mari de ascensiune dacă s-ar fi asociat cu prestigiul numelui omeiad..Cu toate că familia Omeiazilor nu avea o prezență istorică în regiune (nu se știa ca vreun membru al familiei omeiade să fi călcat vreodată în al-Andalus până atunci) și existau serioase rezerve legate de lipsa de experiență a tânărului Abd al-Rahman, mai mulți comandanți „yemeniți” de rang inferior au considerat că au puțin de pierdut și mult de câștigat, acceptând astfel să-l susțină pe emir.

Badr s-a întors în Africa pentru a-l informa pe Abd al-Rahman despre invitația adresată de clienții omeiazi din al-Andalus. La scurt timp după aceea, ei au pornit spre Europa, însoțiți de un grup restrâns de susținători. Când unii membri ai triburilor berbere locale au aflat de intenția lui Abd al-Rahman de a pleca pe mare spre al-Andalus, au pornit în grabă călare pentru a-l ajunge din urmă pe coastă. Este posibil ca acești berberi să fi crezut că îl vor putea lua ostatic pe Abd al-Rahman și îl vor obliga să plătească pentru a putea părăsi Africa. Într-adevăr, el a oferit o anumită sumă în dinari berberilor locali, care deveniseră brusc dușmănoși. Chiar în momentul în care Abd al-Rahman și-a lansat ambarcațiunea pe apă, a sosit un alt grup de berberi. Și aceștia au încercat să obțină de la el o taxă pentru plecare. Unul dintre berberi s-a agățat de corabia lui Abd al-Rahman și, potrivit relatărilor, i- un membru al echipajului i-a tăiat mâna. Abd al-Rahman a debarcat la Almuñécar (în arabă - Al Munakkab), în Al-Andalus (la est de Málaga), în august sau septembrie 755 în luna musulmană Rabi al Awwal (după tradiție, la 15 august); totuși, locul exact al debarcării sale nu a fost confirmat.

Lupta pentru putere

Ajuns la Torrox Abd al-Rahman a fost întâmpinat de clienții săi Abu Uthman și Ibn Khalid și de o escortă de 300 de cavaleri. În scurta sa perioadă petrecută în Málaga, a reușit să adune rapid sprijin local. Valuri de oameni s-au îndreptat spre Málaga pentru a-și aduce omagiul emirului pe care îl credeau mort. O poveste faimoasă care a persistat de-a lungul istoriei este legată de un cadou oferit lui Abd al-Rahman în timp ce se afla în Málaga. Darul era o tânără sclavă frumoasă, pe care Abd al-Rahman a returnat-o cu umilință fostului ei stăpân.

Vestea sosirii prințului s-a răspândit în toată peninsula. În acest timp, emirul Yussuf al-Fihri și comandantul sirian al-Sumayl s-au gândit ce să facă în legătură cu noua amenințare la adresa puterii lor șubrede. Au decis să încerce să-l căsătorească pe Abd al-Rahman în familia lor Dacă asta nu va reuși, atunci Abd al-Rahman trebuia ucis. Abd al-Rahman era aparent suficient de conștient pentru a se aștepta la un astfel de complot. Pentru a-și accelera ascensiunea la putere, era pregătit să profite de conflicte și disensiuni. Cu toate acestea, înainte de a se putea face ceva, au izbucnit tulburări în nordul al-Andalusului. Zaragoza, un oraș comercial important de din Marca de Sus a al-Andalusului, a încercat să obțină autonomie. Al-Fihri și al-Sumayl au călărit spre nord pentru a înăbuși răscoala. Acesta ar fi putut fi un moment norocos pentru Abd al-Rahman, deoarece el poseda încă o poziție solidă în al-Andalus. Până în martie 756, Abd al-Rahman și adepții săi tot mai numeroși, formați din clienți omeiazi și junduri „yemenite” au fost primit intr-o serie de orase, fără a se lovi de o rezistență. Mai întâi în Archidona, unde se aflau arabi originari din Jund Urdun (nordul Israelului de astăzi), Sidonia, unde se așezaseră arabi din Jund Filastin (centrul Israelului de astăzi) și, în sfârșit, au fost întâmpinați cu brațele deschise la Sevilla, fief al sirienilor din Homs. Între timp al-Sumayl și Al fihri au reușit să supună Zaragoza, dar cam în acea perioadă, guvernatorul cordovez a primit vești despre o răscoală bască la Pamplona. Yusuf ibn 'Abd al-Rahman a trimis acolo un detașament important, dar acesta a fost nimicit. După acest eșec, al-Fihri și-a îndreptat armata spre sud pentru a-l înfrunta pe „pretendent”. Lupta pentru dreptul de a conduce al-Andalus era pe cale să înceapă. Cele două corpuri de oaste s-au întâlnit pe malurile opuse ale râului Guadalquivir, chiar în afara capitalei Córdoba, pe câmpia al-Musarah. Acolo a avut loc bătălia decisivă de la al-Musara sau „Alameda”

Pentru prima dată după mulți ani, râul își ieșise din matcă, vestind sfârșitul unei secete îndelungate. Cu toate acestea, hrana era, în continuare, puțină, iar oastea lui Abd al-Rahman suferea de foame. Într-o încercare de a demoraliza trupele dușmane, al-Fihri s-a avut grijă ca oamenii săi nu doar să fie bine hrăniți, dar să consume cantități enorme de mâncare chiar sub ochii liniilor omeiade. A urmat curând o tentativă de negociere, în cadrul căreia este probabil că lui Abd al-Rahmani i-a fost oferită mâna fiicei lui al-Fihri și o mare avere. Totuși, Abd al-Rahman nu a acceptat nimic mai puțin decât controlul asupra emiratului, ajungându-se astfel la un impas. Chiar înainte de începerea luptei, în rândul trupelor lui Abd al-Rahman au apărut disensiuni. Mai exact, arabii „yemeniți” erau nemulțumiți de faptul că emirul călărea pe un armăsar spaniol de rasă și că vitejia sa nu fusese încă pusă la încercare în luptă. „Yemeniții” au remarcat, semnificativ, că un asemenea cal ar fi fost ideal pentru a fugi de pe câmpul de luptă. [necesită citare]

Fiind un politician mereu precaut, Abd al-Rahman a acționat rapid pentru a recâștiga sprijinul „yemenit” și s-a dus călare până la căpetenia „yemenită” Abu al-Sabbah al Yahsubi, care călărea pe un catâr pe nume „Fulger”. Abd al-Rahman i-a spus că îi era greu să-și călărească calul care obișnuia să-l dea jos din șa. S-a oferit să-și ofere calul în schimbul catârului, o înțelegere pe care interlocutorul, surprins, a primit-o cu ușurință. Acest schimb a înăbușit în fașă revolta „yemenită” care mocnea. Curând, ambele armate s-au aflat în linii pe același mal al Guadalquivirului. Abd al-Rahman nu avea steag, așa că Abu al-Sabbah a improvizat unul prin desfacerea unui turban verde și legarea lui în jurul vârfului unei sulițe. Ulterior, turbanul verde și sulița au devenit stindardul și simbolul omeiazilor andaluzi. Abd al-Rahman a condus atacul către oastea lui al-Fihri. La rândul său, Al-Sumayl și-a avansat cavaleria pentru a întâmpina amenințarea omeyazilor. După o luptă lungă și dificilă, „Abd ar-Rahman a obținut o victorie completă, iar câmpul de luptă a fost presărat cu cadavrele inamicilor”. Atât Al-Fihri, cât și Al-Sumayl au reușit să fugă de pe câmpul de luptă, se pare, împreună cu părți ale armatei. Abd al-Rahman a mărșăluit triumfător în capitala Córdoba. Pericolul însă, nu a dispărut, deoarece Al-Fihri plănuia un contraatac. El și-a reorganizat forțele și a pornit spre capitala pe care Abd al-Rahman i-o furase. Din nou, cei doi adversari și ostile lor s-au găsit față în față. De data aceasta negocierile au avut succes, deși termenii au fost oarecum schimbați. În schimbul păstrării vieții și averii, Al-Fihri urma să se predea prizonier și își lua angajamentul să nu părăsească limitele orașului Córdoba. Al-Fihri trebuia să se prezinte o dată pe zi la Abd al-Rahman, precum și să predea o parte dintre fiii și fiicele sale ca ostatici. Pentru o vreme, al-Fihri și-a îndeplinit obligațiile armistițiului unilateral, dar mai avea mulți oameni loiali care ar fi vrut să-l vadă înapoi la putere.[necesită citare]

În cele din urmă, al-Fihri a făcut o nouă încercare de a prelua puterea. A părăsit Córdoba și a început rapid să-și adune susținători la Mérida. El a reușit să strângă o oaste care număra, se pare, 20.000 de oameni. Este însă puțin probabil că trupele sale să fi fost soldați „regulați”; era mai degrabă o adunătură heterogenă de oameni veniți din diverse părți ale al-Andalus. Guvernatorul numit de Abd al-Rahman la Sevilla a pornit în urmărirea lor și, după o serie de confruntări minore, a reușit să vină de hac oastei lui al-Fihri. Al-Fihri a izbutit să fugă spre Toledo — fosta capitală vizigotă din centrul al-Andalus — unde fiul sau Hisham ibn Urwa era guvernator, dar a fost ucis la scurt timp după sosirea în apropierea orașului. Capul lui al-Fihri a fost trimis la Córdoba, unde Abd al-Rahman a poruncit să fie pironit pe un pod. Prin acest act, Abd al-Rahman s-a proclamat emir al al-Andalus. Totuși, pentru a prelua controlul asupra sudului Peninsulei Iberice, trebuia eliminat și generalul lui al-Fihri, Al-Sumayl; acesta a fost ucis prin strangulare în închisoarea din Córdoba. Cu toate acestea, cea mai mare parte a zonelor centrale și nordice din al-Andalus (Toledo, Zaragoza, Barcelona etc.) rămăsese în afara autorității sale, vaste teritorii aflându-se încă sub controlul oamenilor lui Yusuf ibn 'Abd al-Rahman al-Fihri până în anul 779 (când a capitulat Zaragoza). În 764 a pus capăt puterii familiei Al Fihri la Toledo.

Domnia

Al Andalus în 750

Nu se știe cu precizie dacă Abd al-Rahman I s-a proclamat calif. În arhivele din Cordoba există documente care susțin că aceasta a fost prima sa acțiune când a intrat în oraș.Și totuși, din punct de vedere istoric el este știut ca emir, fără a avea titlul de calif.

În schimb, urmașul său de gradul al șaptelea, Abd ar-Rahman al III-lea, avea să-și asume titlul de calif. Între timp, în lumea musulmană s-a răspândit vestea că al-Andalus reprezenta un refugiu sigur pentru susținătorii dinastiei omeiade, dacă nu chiar pentru membrii familiei lui Abd al-Rahman care reușiseră să scape de abbasizi. Abd al-Rahman a fost, probabil, foarte bucuros să vadă cum apelul său a primit răspuns din partea unor valuri de membri ai familiei și de susținători loiali ai omeiazilor. În cele din urmă, el s-a reunit cu fiul său, Sulayman, pe care îl văzuse ultima dată plângând pe malul Eufratului alături de surorile sale; acestea din urmă nu au putut întreprinde lunga călătorie până în al-Andalus. Abd al-Rahman și-a numit rudele în funcții înalte pe întreg teritoriul, considerând că se poate baza pe ele mai mult decât pe persoane din afara familiei. Familia omeiadă avea să cunoască din nou o perioadă de expansiune și prosperitate de-a lungul generațiilor următoare. Unul dintre acești membri ai familiei, Abd al-Malik ibn Umar ibn Marwan, l-a convins pe Abd al-Rahman, în anul 757, să elimine numele califului abbasid din rugăciunile de vineri (un gest tradițional de recunoaștere a suveranității în islamul medieval). Acesta a fost și unul dintre principalii săi generali și guvernator al Sevillei.

Până în anul 763, Abd al-Rahman a fost nevoit să revină la activitățile militare, întrucât Al-Andalus a fost invadat de o oaste abbasidă. Departe, la Bagdad, califul abbasid de atunci, al-Mansur, plănuia de multă vreme să-l înlăture pe conducătorul omeiad care îndrăznise să-și aroge titlul de emir al Al-Andalusului. Al-Mansur l-a numit pe al-Ala ibn-Mugith guvernator al Africii (funcție ce îi conferea autoritate și asupra provinciei Al-Andalus). Al-Ala a fost cel care a condus oștirea abbasidă care a debarcat în Al-Andalus, probabil în apropiere de Beja (în Portugalia de astăzi). O mare parte din zona înconjurătoare a orașului Beja a capitulat în fața lui al-Ala, locuitorii chiar raliindu-se sub flamurile abbaside împotriva lui Abd al-Rahman. Emirul a trebuit să acționeze rapid. Contingentul abbasid era mult mai numeros, numărând, după cum se spune, 7.000 de oameni. Emirul s-a îndreptat în grabă cu luptă torii săi spre fortăreața Carmona. Armata abbasidă i-a urmărit îndeaproape și a asediat Carmona vreme de aproximativ două luni. Abd al-Rahman a simțit, probabil, că timpul nu era de partea sa, pe măsură ce rezervele de hrană și apă se împuținau, iar moralul trupelor sale risca să se prăbușească. În cele din urmă, Abd al-Rahman și-a adunat oamenii, fiind „hotărât să întreprindă o ieșire îndrăzneață”. A ales personal 700 de luptători și i-a condus la poarta principală a orașului Carmona. Acolo, a aprins un foc mare și și-a aruncat teaca sabiei în flăcări. Le-a spus oamenilor săi că sosise momentul să moară luptând, mai degrabă decât să piară de foame. Poarta a fost ridicată, iar oamenii lui Abd al-Rahman s-au năpustit asupra abbasizilor luați prin surprindere, zdrobindu-le complet forțele. Cea mai mare parte a oștirii abbaside a fost nimicită. Capetele principalilor comandanți abbasizi au fost tăiate, conservate în sare, însemnate cu etichete la urechi, apoi grupate într-un pachet macabru și trimise califului abbasid, care se afla în pelerinaj la Mecca. Se spune că, la primirea veștii despre înfrângerea lui al-Ala în al-Andalus, al-Mansur a exclamat: „Slavă lui Allah că a pus o mare între noi!” Al-Mansur îl ura pe Abd al-Rahman, dar se pare că îl și respecta într-o asemenea măsură, încât l-a supranumit „Șoimul din Quraysh” (Omeiazii făceau parte dintr-o ramură a tribului Quraysh).

În ciuda unei victorii atât de răsunătoare, Abd al-Rahman a fost mereu nevoit să se confrunte cu noi și noi răscoale în al-Andalus. Diverse triburi arabe și berbere se luptau între ele pentru putere, unele orașe încercau să se separe și să-și constituie propriul stat, iar chiar și membri ai familiei lui Abd al-Rahman au încercat să-i smulgă puterea. În timpul unei revolte de amploare, răsculații au mărșăluit chiar asupra Córdobei; cu toate acestea, Abd al-Rahman a reușit întotdeauna să fie cu un pas înaintea adversarilor și să zdrobească orice opoziție, tratându-i cu asprime pe cei care se ridicau împotriva sa în al-Andalus.

Campanii în Marca de Sus (Thughr al-A'la)

Zaragoza s-a dovedit a fi un oraș extrem de greu de guvernat, nu doar pentru Abd al-Rahman, ci și pentru succesorii săi. În anii 777–778, mai multe personalități marcante, printre care Sulayman ibn Yokdan al-Arabi al-Kelbi — guvernatorul autoproclamat al Zaragozei — s-au întâlnit cu delegați ai conducătorului francilor, Carol cel Mare. „Oastea [lui Carol cel Mare] a fost angajată să îi ajute pe guvernatorii musulmani din Barcelona și Zaragoza împotriva [emirului] omeiad din Córdoba...” În esență, Carol cel Mare era angajat ca „mercenar”, deși probabil avea propriile planuri de a anexa regiunea la imperiul său. După ce coloanele lui Carol cel Mare au ajuns la porțile Zaragozei, Sulayman a dat înapoi și a refuzat să le permită francilor accesul în oraș, chiar dacă subalternul său, al-Husayn ibn Yahiya, reușise să-l învingă și să-l captureze pe Thalaba Ibn Ubayd, cel mai de încredere general al lui Abd al-Rahman. Este posibil ca el să fi realizat că Carol cel Mare ar fi urmărit să-i uzurpe puterea. După capturarea lui Sulayman, forțele lui Carol cel Mare s-au îndreptat în cele din urmă spre Franța printr-o trecătoare îngustă din Pirinei, unde ariergarda sa a fost anihilată de rebeli basci și gasconi (acest dezastru a inspirat poemul epic Cântecul lui Roland). Carol cel Mare a fost atacat și de rudele lui Sulayman, care îl eliberaseră pe acesta din urmă.

O ilustrație din Cântecul lui Roland inclusă în Grandes Chroniques de France, o reprezentare idealizată a Bătăliei de la trecătoarea Roncevaux.

Acum, Abd al-Rahman se putea ocupa de Sulayman și de orașul Zaragoza fără a mai fi nevoit să lupte împotriva unei oștiri creștine uriașe. În anul 779, Abd al-Rahman i-a oferit lui al-Husayn funcția de guvernator al orașului Zaragoza. Ispita a fost prea mare pentru al-Husayn, care l-a ucis pe Sulayman. Așa cum a fost înțelegerea, al-Husayn a primit guvernarea orașului Zaragoza, sub rezerva de a rămâne permanent subordonat Cordobei. Numai că, în decurs de doi ani, al-Husayn a rupt legăturile cu Abd al-Rahman și a anunțat că Zaragoza va deveni un oraș-stat independent. Încă o dată, Abd al-Rahman a fost nevoit să acorde atenție evenimentelor din Marca de Sus. Era hotărât să păstreze acest oraș însemnat de la granița de nord, sub autoritatea Omeiazilor. Până în anul 783, forțele lui Abd al-Rahman au înaintat spre Zaragoza. Părea că Abd al-Rahman dorea să dovedească clar acestui oraș rebel că independența era exclusă. Arsenalul armatei lui Abd al-Rahman includea treizeci și șase de mașinării de asediu. Celebrele ziduri defensive din granit alb ale Zaragozei au fost străpunse sub tirul intens al artileriei omeiade. Războinicii lui Abd al-Rahman au pătruns pe străzile orașului, zădărnicind rapid aspirațiile de independență ale lui al-Husayn.

Lucrările edilitare

Sala hipostilă, cu arcadele sale distinctive dispuse pe două niveluri, din interiorul Marii Moschei din Córdoba, a cărei construcție a fost începută de Abd al-Rahman I în anii 785–786.

Abd al-Rahman a depus eforturi considerabile pentru a îmbunătăți infrastructura din al-Andalus. De asemenea, el a construit celebra mare Moschee din Córdoba (actuala catedrală din Córdoba); lucrările s-au desfășurat între anii 785–786 și 786–787.. Ea fost extinsă de mai multe ori de către succesorii săi, până în secolul al X-lea.

Dinamica socială

Abd al-Rahman știa că unul dintre fiii săi va moșteni într-o zi conducerea al-Andalusului, dar și că acesta era un teritoriu măcinat de conflicte. Pentru a guverna cu succes într-o astfel de situație, Abd al-Rahman trebuia să creeze un corp de funcționari de încredere și să organizeze o oștire permanentă. Considerând că nu se poate baza întotdeauna pe populația locală pentru a asigura o armată loială, el a recrutat o forță permanentă numeroasă, formată în principal din berberi din Africa de Nord, precum și din sclavi proveniți din alte regiuni.

Așa cum era obișnuit în primii ani ai expansiunii islamice dinspre Arabia, se practica toleranța religioasă. Abd al-Rahman a continuat să le permită evreilor, creștinilor și adepților altor religii monoteiste să-și păstreze și să-și practice credința, în schimbul plății tributului numit jizya. Probabil că, și din cauza acestor taxe, „cea mai mare parte a populației țării a trecut la islam”. Totuși, alți cercetători au susținut că, deși 80% din populația al-Andalusului a trecut la islam, acest proces nu s-a realizat pe deplin decât spre secolul al X-lea.

Creștinii au trecut la islam într-o proporție mai mare decât evreii, deși au existat și evrei convertiți în rândul noilor adepți ai islamului. Exista o mare libertate de interacțiune între grupuri: de exemplu, Sarah, nepoata regelui vizigot Wittiza, s-a căsătorit cu un musulman și a născut doi fii care au ajuns ulterior să facă parte din rândurile înaltei nobilimi arabe.

Moartea

Abd al-Rahman a murit în jurul anului 788 la Córdoba și se presupune că a fost înmormântat pe locul unde se află astăzi Mezquita. Fiul preferat al lui Abd al-Rahman a fost cel ales drept succesor, devenind ulterior cunoscut sub numele de Hisham I. Descendenții lui Abd al-Rahman au continuat să guverneze al-Andalus în numele dinastiei Omeiazilor timp de mai multe generații, atingând apogeul puterii în timpul domniei lui Abd al-Rahman al III-lea. Abd al-Rahman I a reușit să întemeieze o nouă dinastie omeiadă, opunându-se cu succes lui Carol cel Mare, abbasizilor, berberilor și altor musulmani din Spania. Moștenirea sa a deschis un nou capitol pentru dinastia omeiadă, asigurându-i supraviețuirea și culminând cu instaurarea, de către urmașii săi, a noului Califat Omeiad de Córdoba.

Familia

Abd al-Rahman I a avut mai multi fii: pe moștenitorul său, Hisham, cu o sclavă spaniolă numită Hulal.(Ea i-a fost prezentată prima dată, de o fiică a lui Yusuf in palatul lui Yusuf, după înfrângerea lui Yusuf la Cordoba: Identitatea mamelor celorlalți fii ai săi nu este clară. Cronicarul Ibn Idhari afirmă că a avut în total 11 fii și 9 fiice. Cei mai cunoscuți dintre fii au fost:

• Suleyman (745-800), guvernator al orasului Toledo

A fost exilat când a refuzat sa admita domnia fratelui sau Hisham. S-a întors în 796 ca pretendent la tron împotriva nepotului său de frate, a fost luat prizonier și executat în anul 800.

• Omar (a murit înainte de 758) - a fost capturat in lupta și executat de Fruela I al Asturiei.
• Hisham I (757-17 aprilie 796) - emir al Cordobei, urmașul său la domnie
• Abdallah

Bibliografie

• Claudio Sánchez Albornoz. La España musulmana. Espasa-Calpe. Madrid, 1986. vol I, pp. 94-100
• Anwar G. Chejne, Muslim Spain: Its History and Culture,Minnesota University Press: Minneapolis, 1974
• André Clot, L'Espagne musulmane : VIII e – XI e siècle , Paris, Perrin, 2004 , 429 p. (ISBN 2-262-02301-8)
• Roger Collins. La conquista árabe (710-797). Editorial Crítica. Barcelona, 1991. pp. 101-110
• Marilyn Higbee Walker - art.Abd al Rahman I, emir of Cordoba, in E.Michael Gerli (ed) Medieval Iberia, Routledge Enyclopedia of Middle Ages, vol.8, 2002
• Philip K.Hitti - History of the Arabs, Tenth Edition, St.Martin's Press, New York 1985
• Salma Khadra Jayyusi,Manuela Marín The Political History of Al-Andalus. The Legacy of Muslim Spain. Brill. 1994 Leiden p. 19. ISBN 978-90-04-09599-1.
• Konstantin Rîjov - Vse monarkhi mira. Musulmanski Vostok, VII-XV vv. Vece, Moscova 2004 (în rusă)
• Aymenn Jawad Al-Tamimi, ed. and trans. The Conquest of al-Andalus: A Translation of Fatḥ al-Andalus. Routledge Medieval Translations. London: Routledge, 2025. Pp. 184. $152.00. ISBN: 978-1-032-85553-0.

Lectură suplimentară

• M.A. (Auguste) Cherbonneau Histoire de la conquète de l'Espagne par les musulmans. Paris, 1853.
• Thomas F.Glick Islamic and Christian Spain in the Early Middle Ages. Princeton University Press, 1979
• Philip K.Hitti - Makers of Arab History, 1968
• Hugh N.Kennedy - Muslim Spain and Portugal: a political history of al-Andalus. London: Longman. . 1996.
• Ahmad ibn Muhammad Al-Maqqari, Pascual de Gayangos, ed. The Early History of the Mohammedan Dynasties in Spain , ediția a II-a. New York, Johnson Reprint Corporation. 1964 ISBN 978-0-521-15935-
• Ahmed Ibn Mohammed Al-Maqqari. The History Of The Mohammedan Dynasties In Spain V1. Kessinger Publishing, LLC, 2010.
• Janina M.Safran - The Second Umayyad Caliphate. Harvard University Center for Middle Eastern Studies, 2001.
• Abu Jafar Muhammad ibn Jarir al-Tabari, The Early Abbasi Empire: The Reign of Abu-Jafar Al-Mansur A.d. 754–775. traducere din arabă in engleză de John Alden Williams. Cambridge: Cambridge University Press.1988 ISBN 978-0-521-15935-7.
• Mohamed Sadok Bel Ochi La conversion des berberes a l'islam Maison Tunisienne de l'Edition, 1981

.

Legături externe

• Charles Cauley - Medieval Lands - Moorish Spain
• Ibn Al-Qutiya Taarihkh iftitah al Andalus - Early islamic Spain tradus în engleză de David James, Routledge, 2009
• *Francisco Fernández González (trans) Historias de al-Andalus por Aben-Adhari de Marruecos, Tome I (Granada) 1860, ("Ibn Idhari") Biblioteca digital de Andalucia.

• Michael Goodyear Abd al Rahman I in World History Encyclopedia 2019
• Art.Abd al Rahman I în Historia militar de Espaňa
• Claudio Sánchez Albornoz La Espaňa musulmana - segun los autores islamitas y cristianos medievales, Tomo I, El Ateneo, Buenos Aires etc 1960
• Manuela Marin - Una galeria de retratos reales:los soveranos omeyas de al-Andalus (sieglos VIII-X) en la cronística áraba, Anuario de estudio Medievale, AEM, 41/1 ianuarie-iunie 2011 pp.273-290 ISSN 0066-5061
• Reiner Knizia - Personalități din Cordóba
• Paul Lunde Islamic Sevilla în Legacy of Al Andalus, Aramcoworld,january-february 1993
• Figuri din Al-Andalus - Abd al Rahman pe situl turistic safarsalamatours
• Saad Smati

Abd er-Rahman I Emir omeiad Deces: 788
Predecesor: Marwan al II_lea, calif omeiad Yusuf al Fihri, wali al Cordobei	Emir de Cordoba 756 – 788	Succesor: Hisham I