Maria Egipteanca

Maria Egipteanca
Date personale
Născută	344 d.Hr. Alexandria, Imperiul Roman
Decedată	421 d.Hr. (77 de ani) Palestina, Iordania
Religie	creștinism
Ocupație	pustnic
Locul desfășurării activității	Palestina
Venerație
Sărbătoare	Duminica a 5-a din Postul Mare și 1 aprilie
Statutul canonizării	The Venerable[*][[The Venerable (honorific prefix given to Eastern Orthodoxy monastic saints)|​]]
Sfinți

Maria Egipteanca (greacă Μαρία ἡ Αἰγυπτία) (n. 344 d.Hr., Alexandria, Imperiul Roman – d. 421 d.Hr., Palestina, Iordania) a fost o ascetă și eremită creștină din pustia Iodanului, originară din Egipt, venerată ca sfântă în întreaga creștinătate.

Viața Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca (scrisă de Sf. Sofronie al Ierusalimului)

Viața Sfintei Maria Egipteanca și a lui Zosima, s-a transmis pe cale orală fiind consemnată de Sofronie, patriarhul Ierusalimului.

Ieromonahul Zosima, care de 53 de ani trăia într-una din mănăstirile Palestinei ducând aspre nevoințe pustnicești, era luptat de gândul că în toate era desăvârșit iar de la alții nicidecum nu ar avea trebuință de povățuire. Atunci i s-a arătat îngerul și i-a zis că pe cât era cu putință unui om, bine s-a nevoit însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvârșit, fiindcă „mai mare îți va fi nevoința ce îți stă înainte, decât aceea pe care ai făcut-o până acum și pe care tu nu o știi” și i-a poruncit să iasă, precum altă dată Avraam din pământul lui, îndrumându-l către una din mănăstirile ce sunt pe lângă râul Iordan.

Urmând acest sfat, a ieșit din mănăstirea în care din pruncie se făcuse monah și, povățuit fiind de înger, a intrat, în mănăstirea rânduită lui de Dumnezeu. Motivul era că acolo exista obiceiul ca în prima Duminică a Postului Mare după ce preotul făcea Sfânta Liturghie toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos și gustau puțin din bucatele cele pustnicești, apoi se sărutau cu închinăciune unul către altul și ieșeau toți în pustie, lăsând doar pe unul sau doi frați pentru ca biserica să nu rămână fără dumnezeiasca slujbă. Apoi treceau râul Iordanului și nu se vedeau fiecare cum postește, sau cum se nevoiește, și foarte puțină hrană gustând, se întorceau în mănăstire în Duminica Floriilor, fiecare avându-și ca mărturie a ostenelilor propria conștiința care îi mărturisea ce a lucrat.

Tot așa și Zosima, după obiceiul mănăstirii, a trecut Iordanul, puțină hrană ducându-și pentru trebuința trupească și haina cu care era îmbrăcat. Dormea puțin, zăcând pe pământ oriunde îl apuca vremea de noapte și foarte de dimineață iarăși, sculându-se, își continua drumul dorind să intre în pustia cea mai dinăuntru, nădăjduind că va afla pe cineva din părinți nevoindu-se acolo, de la care ar fi putut să se folosească și să sporească și mai mult.

Mergând douăsprezece zile, a văzut de-a dreapta o umbră ca de trup omenesc de care s-a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire diavolească și, tremurând, s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi, lepădând frica, s-a întors și a văzut pe cineva „cu trupul gol și negru de arșița soarelui, perii avându-i pe cap albi ca lâna și scurți, încât numai până la grumaji ajungeau”. Atunci Zosima, a început a alerga în direcția aceea, bucurându-se cu bucurie mare, pentru că nu văzuse într-acele zile chip omenesc, nici vreo altă ființă. Iar după ce s-a apropiat încât să poată acum auzi și glasul, a început a striga, cerându-i rugăciunea și binecuvântarea. Ajungând într-un un loc unde era un semn de pârâu uscat, aceea ce fugea a trecut de partea cealaltă, iar Zosima, ostenindu-se și nemaiputând încă să alerge, a rămas de cealaltă parte de pârâu plângând și tânguindu-se. Ceea ce fugea a spus atunci acestea: „Ava Zosima, iartă-mă pentru Domnul, că nu pot să mă arăt ție, căci sunt femeie goală, precum mă vezi, și trupul îmi este neacoperit; ci, dacă voiești să-mi dai mie, femeii celei păcătoase, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea mea și, întorcându-mă către tine, voi primi rugăciunea de la tine”.

Mare frică l-a cuprins pe Zosima, când s-a auzit chemat pe nume de femeia aceea, care niciodată nu-l văzuse și de care nu auzise, și a zis în sine că de n-ar fi fost înainte văzătoare, nu l-ar fi chemat pe nume. Deci, a dezbrăcat de pe el o haină veche și ruptă pe care o purta și a aruncat-o la dânsa, întorcându-se cu fața de la ea. Aceasta, luând-o, și-a acoperit goliciunea trupului încingându-se pe cât era cu putință. După aceea s-a întors spre Zosima și l-a întrebat pentru ce a voit a vedea pe femeia păcătoasă sau ce voiește să audă și să învețe de la ea. El, aruncându-se la pământ, cerea să ia binecuvântare de la dânsa, asemenea s-a aruncat și ea, și erau amândoi la pământ, cerând binecuvântare unul de la altul. Apoi, după multă vreme, femeia a zis către Zosima că lui i se cuvine să binecuvânteze că este preot.

Aceste cuvinte au înfricoșat mai mult pe Zosima; și, tremurând, bătrânul se uda cu lacrimi și tremura și suspina, grăind către dânsa : „O, maică duhovnicească, tu te-ai apropiat de Dumnezeu și mai mult te-ai omorât lumii, căci te arată cea mai mare dumnezeiască dăruire, care îți este dată mai mult decât altora, că m-ai chemat pe nume și m-ai numit preot pe mine, pe care niciodată nu m-ai văzut. Drept aceea, tu singură binecuvintează-mă pentru Domnul și-mi dă rugăciunea ta, mie celui ce-mi trebuiește de la a ta săvârșire”. Atunci primind dorita binecuvântare s-au sculat amândoi de la pământ iar ea l-a întrebat cum viețuiesc acum creștinii, împărații și cum sunt sfintele biserici.

Zosima a răspuns că Dumnezeu a dăruit pace și i-a cerut femeii să se roage Domnului pentru toată lumea și pentru el păcătosul, ca să nu-i fie fără de roadă umblarea aceasta în pustie. Atunci, pentru porunca ascultării, ridicându-și ochii în sus și mâinile înălțându-și, ea a început a se ruga încet, fără a se auzi cuvintele ei. În vremea când stătea ea la rugăciune Zosima a văzut-o „înălțată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh și rugându-se”.

Dacă a văzut aceasta Zosima, a fost cuprins de mare frică, s-a aruncat la pământ, crezând că este nălucire și duh aceea care se ruga. Apoi, întorcându-se ea, a ridicat pe bătrân și i-a zis să fie încredințat că este o femeie păcătoasă și nu duh în nălucire, iar ca dovadă și-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura și pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean și de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră”.

Bătrânul, auzind și văzând acestea, a căzut la picioarele ei, jurând-o cu lacrimi, pe numele Domnului Iisus Hristos, dorind a ști viața ei. Atunci a început aceea a povesti cele despre sine, astfel: „Eu, părinte, sunt născută în Egipt. Când eram de doisprezece ani, trăind încă părinții mei, m-am lepădat de dragostea lor și m-am dus în Alexandria, după ce mai întâi mi-am întinat fecioria, fiind nesățioasă, am început a face desfrânare; mă rușinez numai a gândi, dar a le spune cu de-amănuntul, însă ceea ce este mai de seamă voi spune mai degrabă, ca să-mi știi neînfrânarea trupului meu. Șaptesprezece ani și mai bine am făcut desfrânare în popor, nu pentru daruri sau pentru oarecare plăți, că nu voiam să iau nimic de la cei ce-mi dădeau, ci aceasta o socoteam, ca pe mulți să-i fac să alerge la mine în dar și să-mi împlinească pofta trupească. Și să nu crezi că eram bogată, dacă nu luam, căci viețuiam în sărăcie și de multe ori, flămânzind, torceam cu furca. Iar aprindere aveam fără saț ca să mă tăvălesc totdeauna în noroiul desfrânării.”

Astfel viețuind, „într-o vreme de seceriș”, a văzut popor mult de bărbați libieni și egipteni mergând spre mare și a întrebat pe cineva unde se duc acei bărbați cu sârguință. Aflând că merg la Ierusalim, pentru prăznuirea Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a zis că va merge și ea și le va da trupul ei în loc de plată pentru hrană și călătorie: „Și pentru aceasta am voit a merge cu ei - părinte, iartă-mă -, ca să am și mai mulți îndrăgostiți la patima mea. Ți-am spus, Părinte Zosima, nu mă sili ca să mai spun rușinea mea, căci mă înspăimânt. Știe Domnul că spurc singură pământul cu cuvintele mele".

Iar Zosima, udând cu lacrimi pământul, a rugat-o să-i continue povestirea. Iar ea, la cele dintâi a adăugat acestea: „Deci acel tânăr, auzind acele necurate cuvinte ale mele, cuprins de râs, s-a dus; iar eu, lepădând furca ce se întâmplase a o purta în acea vreme, am alergat spre mare, unde am văzut pe cei ce plecau, și am văzut pe câțiva stând lângă mare, ca la zece bărbați, sau și mai mulți, tineri, care mi s-au părut a fi de ajuns pentru pofta mea. Și intraseră și alții mai înainte în corabie. Și, după obiceiul meu, sărind între ei cu nerușinare, le-am zis: „Luați-mă și pe mine cu voi, oriunde ați merge, pentru că nu voi fi vouă neplăcută!”. Încă și multe alte cuvinte necurate zicând, i-am pornit pe toți spre râs. Iar aceia, văzând nerușinarea mea, luându-mă, m-au dus în corabia lor și de acolo am început a pluti.

Dar cele ce am făcut, cum le voi spune ție, o, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va primi acele lucruri rele ale mele, pe care le-am făcut pe cale și în corabie; căci și pe cei ce nu voiau, eu, ticăloasa, i-am silit la păcat; pentru că nu este chip de necurățiile care se pot grăi și care nu se pot grăi, pe care să nu le fi făcut. Să mă crezi, părinte, că mă înspăimânt cum marea a suferit desfrânarea mea și cum pământul nu și-a deschis gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine, care am vânat atâtea suflete cu lațul morții, dar socotesc că Dumnezeu căuta pocăința mea, El, Care nu voiește moartea păcătosului, ci îi așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.

Deci, cu astfel de sârguință m-am dus la Ierusalim și câteva zile mai înainte de praznic am petrecut; tot așa am făcut aici, dar mai multe și mai rele, pentru că nu eram îndestulată cu tinerii care au fost cu mine în corabie și pe cale, ci și pe mulți alții, cetățeni și străini, îi adunam la acea necurăție. Iar după ce a sosit praznicul Sfintei Înălțări a Cinstitei Cruci eu, ca și mai înainte, umblam vânând sufletele tinerilor. Și am văzut foarte de dimineață, pe toți alergând cu un gând la biserică. Deci, m-am dus și eu, am alergat cu cei ce alergau și am intrat cu ei în pridvorul bisericii.

Când a sosit ceasul Înălțării Cinstitei Cruci a Domnului, eu, silindu-mă să intru în biserică cu poporul, mă îndesam, dar eram împinsă înapoi și înghesuindu-mă cu multă osteneală și silă, m-am apropiat de ușa bisericii și eu ticăloasa. Dar, după ce am pășit pe pragul ușii, alții fără de oprire intrau, iar pe mine o putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru. Și iarăși m-am ispitit, dar m-a împins înapoi. Și singură stăteam lepădată în pridvor, părându-mi-se că aceasta mi se întâmplă din slăbiciune femeiască; iar când intrau alții, mă amestecam și mă sileam să intru, dar m-am ostenit în zadar. Pentru că iarăși, când piciorul meu cel păcătos s-a atins de prag, biserica pe toți îi primea, neoprind pe nimeni, dar pe mine singură ticăloasa nu mă primea. Ca o mulțime de oaste rânduită să-mi oprească intrarea, așa o putere mă oprea, și iarăși m-am aflat în pridvor; și astfel de trei sau patru ori pătimind, ostenindu-mă și nimic sporind, am slăbit, și n-am putut să mă amestec cu cei ce intrau, fiind și trupul meu foarte obosit de sila celor ce mă înghesuiau.

Fiind în rușine și în deznădăjduire, m-am depărtat și stam într-un colț al pridvorului bisericii. Abia în urmă mi-am venit în simțire și am înțeles care a fost pricina ce mă oprea a vedea lemnul făcător de viață al Crucii Domnului. Pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înțelegerii celei mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, care luminează ochii cei sufletești, arătându-mi că tina faptelor mele îmi oprește intrarea în biserică. Deci, am început a plânge, a mă tângui și a mă bate în piept, scoțând suspinuri din adâncul inimii mele.

Plângând în locul unde stăteam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu stând în perete, și am zis către ea, cu ochii și cu mintea fără de abatere privind: "O, Fecioară, Stăpână, care ai născut cu trup pe Dumnezeu Cuvântul! Știu cu adevărat, știu că nu este cu cuviință, nici cu plăcere ție ca să privesc eu desfrânata, cea atât de necurată, spre cinstită icoana ta, a Preacuratei și pururea Fecioarei Maria, care ai sufletul și trupul curat. Și cu dreptate este ca eu, desfrânata și urâta, să fiu lepădată de la fecioreasca ta curățenie. Dar de vreme ce am auzit că pentru aceasta Dumnezeu S-a făcut om, pe care L-ai născut, ca să cheme pe cei păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, care, fiind singură, nu am de la nimeni ajutor. Poruncește ca să-mi fie și mie neoprită intrarea în biserică și nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pe care cu trupul S-a pironit Dumnezeu, Cel născut din tine, Care și-a dat Sângele Său pentru a mea izbăvire. Poruncește, o, Stăpână, ca și mie nevrednicei să mi se deschidă ușa, spre închinarea dumnezeieștii Cruci, și să-mi fii tu mie mijlocitoare preavrednică de credință către Cel ce s-a născut din tine. Căci de acum nu-mi voi mai întina trupul cu nici un fel de faptă a necuratei desfrânări. Că, după ce voi vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului Tău, mă voi lepăda cu totul de lume și de cele din ea și îndată voi ieși, oriunde, tu singură ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei povățui pe mine".

Acestea zicând, aprinzându-mă cu credință și cu nădejdea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, am plecat din locul acela în care făceam această rugăciune și, ducându-mă iarăși la cei ce intrau în biserică, m-am amestecat printre dânșii. Acum nimeni nu era care să mă împingă în lături, nimeni nu mă oprea, ca să mă apropii de ușile prin care se intra în biserică. Deci, m-a luat deodată o frică și o spaimă, încât tremuram cu totul și mă scuturam. Apoi, ajungând la ușile acelea, care atât mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înăuntru bisericii, iar cinstitul și de viață făcătorul lemn al Crucii m-am învrednicit a-l vedea și am văzut tainele lui Dumnezeu, Care este gata să primească pe cei ce se pocăiesc. Și, căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Sfintei Cruci, l-am sărutat cu frică și am ieșit, sârguindu-mă a merge spre mijlocitoarea mea.

Ajungând la acel loc unde era sfânta icoană a Mijlocitoarei mele scrisă cu mâna și, plecând genunchii, m-am închinat înaintea Pururea Fecioarei Născătoare de Dumnezeu și aceste cuvinte am zis: "Tu, o, pururea fericită Fecioară, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, deoarece ai arătat spre mine a ta preabună iubire de oameni și de nevrednicele mele rugăciuni nu te-ai îngrețoșat - căci am văzut slava care pe dreptate cu nevrednicie îmi era mie desfrânatei ca să o văd -, dau slavă lui Dumnezeu care prin tine primește pocăința păcătoșilor. Și mai mult ce am să gândesc eu, păcătoasa sau ce să zic? Acum este vremea, stăpână, să fac ceea ce prin mijlocirea ta am făgăduit. Acum oriunde voiești, povățuiește-mă și să-mi fii mie de aici înainte învățătoare spre mântuire, povățuindu-mă la calea pocăinței". Acestea grăindu-le, am auzit un glas de departe strigând: "De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!"

Auzind glasul acela și crezând că a fost pentru mine, cu lacrimi am strigat, căutând spre icoana Născătoarei de Dumnezeu: "Stăpână, stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pe mine!" Așa strigând, am ieșit din pridvorul bisericii și cu grabnică alergare am plecat. Deci mergând eu, m-a văzut oarecine și mi-a dat trei bani. Și înștiințându-mă care este poarta cetății în acea parte, am ieșit, alergând, lăcrimând și întrebând de cale pe cei pe care îi întâlneam și am sfârșit ziua aceea în călătorie. Era ceasul al treilea din zi când m-am învrednicit a vedea cinstita și Sfânta Cruce a lui Hristos, și soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care se afla aproape de Iordan, și cu apă sfântă mi-am spălat fața și mâinile. Și mergând iarăși în biserică m-am împărtășit într-însa cu Preacinstitele și de viață Făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceasta am mâncat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan și pe pământ în noaptea aceea m-am odihnit.

A doua zi de dimineață, aflând acolo o luntre mică, am trecut pe cealaltă parte de Iordan și iarăși m-am rugat povățuitoarei mele, Născătoarei de Dumnezeu, ca să mă povățuiască unde îi este cu bună plăcere. Deci, am venit în pustiul acesta și de atunci și până astăzi m-am depărtat fugind.”

Zosima a întrebat-o câți ani sunt de când locuiește în pustie iar ea a răspuns că 47 de ani sunt de când a ieșit din sfânta cetate. Și iarăși Zosima a întrebat-o ce găsești de hrană, la care ea a răspuns că cele trei pâini și jumătate ce le-a avut trecând Iordanul, încet uscându-se, s-au împietrit; din care gustând câte puțin, în câțiva ani le-a sfârșit. Și s-a mirat Zosima cum a petrecut fără primejdie atât de multă vreme, fără ca nici o schimbare potrivnică să o tulbure. Iar ea a zis către dânsul: „Crede-mă, părinte Zosima, că șaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, ca și cu niște fiare cumplite luptându-mă cu poftele mele nebunești. Pentru că, începând să gust hrană, îmi venea dor de carne și de pește, pe care le aveam în Egipt. Însă doream și băutura vinului iubită de mine, pentru că mult vin beam când eram în lume; iar aici, neavând nici apă, cumplit mă ardeam de sete și cu nevoie răbdam. Încă mi se făcea și dor de cântece desfrânate, care foarte mult mă sileau să cânt cântece diavolești, cu care mă deprinsesem. Dar îndată lăcrimând și în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduințele pe care le-am făcut când am ieșit în pustia aceasta și mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea. Înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam și mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni și mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor. Dar gândurile care mă împingeau iarăși spre desfrânare, cum ți le voi spune ție, părinte? Iartă-mă, pentru că se aprindea foc înăuntrul inimii mele pătimașe, ce mă ardea de pretutindeni și spre pofta amestecării mă silea. Iar când îmi venea un gând ca acesta, atunci mă aruncam la pământ și mă udam cu lacrimi, socotind că stau înaintea Maicii Domnului, ajutătoarea mea, care îmi judeca călcare de așezământ și îmi arăta înfricoșare. Apoi nu mă sculam de la pământ ziua și noaptea, până ce lumina cea dulce iarăși strălucea și gonea gândurile ce mă tulburau, iar ochii îmi ridicam către ajutătoarea mea, rugându-mă neîncetat să-mi ajute mie, celei ce mă chinuiam în deșertul acesta al pustiei. Ajutătoare am avut-o pe aceea și în pocăință cu adevărat sporitoare. Așa am săvârșit șaptesprezece ani, nenumărate nevoi pătimind; iar de atunci până astăzi ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povățuiește la tot pasul.”

Și a întrebat-o Zosima de nu a avut trebuință de hrană sau de îmbrăcăminte iar ea i-a răspuns: „Sfârșindu-se pâinile acelea în șaptesprezece ani, m-am hrănit după aceea cu verdețurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pe care am avut-o trecând Iordanul, învechindu-se și rupându-se, am răbdat mult de ger și de zăduf. Căci zăduful arzându-mă și gerul înghețându-mă, tremuram, încât de multe ori căzând la pământ, zăceam ca o neînsuflețită, cu totul nemâncată. Și așa m-am luptat cu multe feluri de nevoi și cu ispite fără de număr. Iar de atunci puterea lui Dumnezeu în multe chipuri a păzit păcătosul meu suflet și smeritul meu trup. Pentru că numai gândind din ce fel de răutăți m-a izbăvit pe mine Domnul, am ca hrană neîmpuținată nădejdea mântuirii mele, iar ca hrană mă hrănesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumnezeu, care cuprinde toate, căci nu numai cu pâine va fi omul viu, de vreme ce câți nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, când ei s-au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului.”

Auzind Zosima că pomenește și de cuvinte din Scriptură, de la Moise și de la prooroci și din cartea psalmilor, a întrebat-o dacă psalmi și alte scripturi a învățat iar ea auzind aceasta, a zâmbit și a zis către dânsul: „Crede-mă, omule, că n-am văzut alt om, de când am trecut Iordanul, fără numai fața ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit, dar cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința. Iată, aici este sfârșitul povestirii celei despre mine. Deci, acum te jur pe tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, desfrânata”.

Apoi ea, l-a jurat pe bătrân să nu spună cele auzite până ce va muri ea. La plecare i-a mai spus că peste un an se vor vedea din nou cu ajutorul lui Dumnezeu dar să nu treacă Iordanul, precum obișnuiau a face cei din mănăstire, căci, și de va vrea să iasă, nu-i va fi cu putință! În Sfânta și marea Joi, în seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, să ia din Făcătorul de viață Trup și Sânge al lui Hristos și să o aștepte în partea cealaltă a Iordanului, care este aproape de locuința lumească, ca să o împărtășească „pentru că de când m-am împărtășit cu ele în biserica Mergătorului Înainte, mai înainte de a trece Iordanul, până acum sfințenia aceea nu am dobândit-o. Iar acum cu osârdie o doresc pe ea și mă rog ție să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci acele făcătoare de viață dumnezeiești Taine, în ceasul în care Domnul pe ucenicii săi i-a făcut părtași Cinei celei dumnezeiești. Iar lui Ioan, egumenul mănăstirii unde locuiești, să-i spui să ia aminte de sine și de turma sa, pentru că se fac acolo oarecare lucruri cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc ca nu acum să-i spui lui acestea, ci când Domnul îți va porunci ție".

Acestea auzindu-le și cerând rugăciune pentru sine de la bătrânul, femeia s-a întors în adâncul pustiului iar Zosima s-a închinat până la pământ și a sărutat locul unde rămăseseră urmele picioarelor ei, dând slavă lui Dumnezeu. Întorcându-se în mănăstire, într-acel an le-a tăinuit pe toate, neîndrăznind să spună nimănui cele ce văzuse, dar el se ruga în sine lui Dumnezeu ca să-i arate iarăși fața cea dorită și se întrista. Apoi, gândind la lungimea curgerii anului, dorea să fie numai ca o zi anul acela, de ar fi fost cu putință. Iar când s-a apropiat întâia Duminică a marelui post, îndată după obiceiul și rânduiala mănăstirii, făcându-se rugăciune, toți ceilalți frați au ieșit în pustie; iar Zosima, fiind cuprins de boală, a fost nevoit să rămână în mănăstire. Dar el și-a adus aminte de ce i-a zis cuvioasa aceea, că, vrând să iasă din mănăstire, nu îi va fi cu putință. Iar după ce s-au întors frații și s-a apropiat seara Cinei celei de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise lui. A pus într-un pahar mic din Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, apoi a pus într-o coșniță puține măsline și smochine uscate, puțină linte muiată în apă și s-a dus într-o seară foarte târziu și a șezut pe malul Iordanului, așteptând pe cuvioasa. Văzând-o venind de cealaltă parte de râu, Zosima s-a sculat, bucurându-se și și slăvind pe Dumnezeu dar se lupta încă cu gândul că nu va putea sfânta să treacă Iordanul. Atunci a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul crucii, apoi umblând pe deasupra, iar el a vrut să i se închine ei, însă dânsa l-a oprit, zicându-i că e preot și poartă cu el Cinstitul Trup și Sânge al lu Hristos. Apoi l-a rugat pe fericitul Zosima să-i citească Simbolul credinței și rugăciunea Tatăl nostru. Sfârșind rugăciunea, sfânta s-a împărtășit cu Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine și a sărutat pe bătrân, după obicei. După aceea și-a ridicat mâinile la cer, a suspinat, a lăcrimat și a strigat: „Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta”. Apoi a zis către bătrân: „Iartă-mă, Părinte Zosima, dar te rog să împlinești și o altă dorință a mea. Du-te acum la mănăstirea ta, fiind păzit cu pacea lui Dumnezeu, iar în anul viitor să vii iarăși la același pârâu unde am vorbit cu tine întâi. Să vii, dar să vii pentru Domnul, și iarăși mă vei vedea, dacă va voi Domnul”. Iar el i-a răspuns că ar fi voit, dacă ar fi fost cu putință, să umble în urma ei, să-i văd cinstita față, dar o roagă măcar să gustă puțin din hrana pe care i-a adus-o. Zicând aceasta, i-a arătat cele ce adusese în coșniță iar ea, atingându-se de linte cu vârful degetelor, a luat ca trei grăunțe, le-a dus la gură și a zis: „Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzește neîntinată firea sufletului”. Iar el s-a închinat înaintea picioarelor ei și îi zicea să se roage lui Dumnezeu pentru biserici, pentru împărați și pentru dânsul. Și aceasta cerând-o cu lacrimi, a lăsat-o să se ducă, suspinând singur și tânguindu-se, pentru că nu îndrăznea să o oprească mai mult; căci de ar fi voit, era neoprită. Ea însemnând iarăși Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte. Iar bătrânul s-a întors, cuprins de frică și de bucurie mare însă se mâhnea e că nu știa numele cuvioasei, dar nădăjduia să câștige aceasta anul viitor.

Trecând anul, Zosima iarăși a trecut lungimea pustiei, până a ajuns la oarecare semne, care îi arătau locul cel căutat. Privea în dreapta și în stânga, căuta cu ochii în toate părțile, iar dacă n-a văzut pe nimeni, a început a plânge și, ridicând ochii la cer. Așa rugându-se, a ajuns la locul pe care îl însemna pârâul acela și, stând pe marginea lui, a văzut spre partea de la răsărit pe cuvioasa zăcând moartă cu mâinile strânse și fața întoarsă către răsărit. Alergând spre dânsa, i-a spălat picioarele cu lacrimile sale, pentru că nici n-a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Și plângând mult, citind și psalmii cei potriviți la trebuința vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare și zicea în sine: "Voi îngropa oare trupul cuvioasei, ori poate nu îi va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta?" Socotind acestea în gândul său, a văzut pe pământ lângă capul ei, scrisoarea aceasta: „Părinte Zosima, îngroapă trupul smeritei Maria în locul acesta. Dă țărâna țărânei; și te roagă Domnului pentru mine, care am răposat în luna Farmutie, egiptenește, iar grecește, Aprilie, în ziua întâia, în noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, după împărtășirea dumnezeieștii Cine celei de Taină”.

Citind bătrânul acea scrisoare, se gândea mai întâi cine este cel ce a scris-o, pentru că ea, precum zicea, nu știa să scrie. Însă s-a bucurat foarte, aflând numele cuvioasei. Atunci a cunoscut că în ceasul în care ea s-a împărtășit lângă Iordan cu dumnezeieștile Taine îndată s-a scris la locul acela unde s-a și sfârșit; iar el, ostenindu-se, a călătorit cale de douăsprezece zile, pe unde Cuvioasa Maria a trecut într-un ceas și îndată s-a dus către Dumnezeu. Iar bătrânul, slăvind pe Dumnezeu și udând cu lacrimi pământul și trupul cuvioasei, a zis în sine că este vremea ca să săvârșească cele poruncite lui dar se întreba cum va putea săpa neavând nimic în mâini. Atunci a văzut nu departe un lemnișor mic, aruncat în pustie, pe care luându-l a început a săpa cu dânsul. Însă pământul fiind uscat, nu asculta nicidecum pe bătrânul, care se ostenea săpând și udându-se de sudori și nimic nu putea să sporească.

Suspinând foarte din adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Maria, lingându-i picioarele. Și, văzându-l, s-a cutremurat temându-se de acea sălbăticiune, mai ales aducându-și aminte de ceea ce zisese fericita, că niciodată n-a văzut fiară. Însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că se va păzi nevătămat cu puterea aceleia ce zăcea. Iar leul a început a se apropia cu liniște de bătrân, ca și cum i s-ar închina. Atunci Zosima a zis către leu să sape el cu unghiile lui, groapa cuvioasei.

Auzind leul cuvântul acesta, îndată a săpat groapa cu picioarele dinainte, pe cât putea să acopere pe aceea ce se îngropa. Deci bătrânul, spălând cu lacrimi iarăși picioarele cuvioasei și mult rugându-se ei ca să se roage pentru toți, a acoperit cu pământ trupul care era gol, neavând nimic altceva decât acea haină veche și ruptă, pe care i-o aruncase Zosima dintâi, cu care Maria își acoperise atunci oarecare părți ale trupului său, care se cădea să le acopere.

După aceea, Zosima s-a întors întru ale sale, despărțindu-se de leu în liniște ca de o oaie, iar leul s-a dus în pustia cea mai dinăuntru. Și mergând în mănăstirea aceea, a spus tuturor monahilor despre Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut și a auzit de la dânsa, încât toți cei ce au auzit măririle lui Dumnezeu, s-au minunat. Au început a-i face pomenirile cu frică, cu credință și cu dragoste și a cinsti ziua morții acestei Cuvioase Maria. Iar Ioan egumenul acelei mănăstiri, a aflat niște lucruri cărora le trebuia îndreptare, după cuvântul cuvioasei, pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-a îndreptat. Iar Zosima, petrecând cu dumnezeiască plăcere, când era aproape de o sută de ani și-a sfârșit întru acea mănăstire viața cea vremelnică lăsând monahilor acelei mănăstiri cuvântul despre Cuvioasa Maria, cuvânt pe care l-au auzit unii de la alții, grăit spre folosul cel de obște, dar în scris până la venirea Sfântului Sofronie nu s-a păstrat. Sfântul a mărturisit despre aceasta că „povestirea aceea ce am primit-o nescrisă, am arătat-o prin scris” și „dacă alții au scris viața acestei cuvioase știind-o mai bine, aceasta nu știu încă, eu însă, pe cât am putut am scris, nimic mai mult decât cinstind adevărata povestire”.